Victor Rebengiuc

21

   Victor George Rebengiuc (n. 10 februarie 1933, București, România) este un actor român de film, teatru, radio, televiziune și voce, care a adus o contribuție importantă la dezvoltarea teatrului și cinematografiei românești. Este cunoscut și ca activist al societății civile. Din 1957, a fost membru al Teatrului Bulandra,jucând în peste 200 de roluri numai pe această scenă. După performanța sa în Pădurea spânzuraților în regia lui Liviu Ciulei, Rebengiuc a devenit o figură majoră în cinematografia românească și a devenit cunoscut mai ales pentru apariția sa în 1986 în Moromeții lui Stere Gulea. De asemenea, el a jucat în filmele lui Dan Pița(Tănase Scatiu, Dreptate în lanțuri, Faleze de nisip, Omul zilei) și Lucian Pintilie (De ce trag clopotele, Mitică?, Balanța, Prea târziu, Paradisul ultimelor opriri, Niki și Flo, Tertium non datur). Pe scenă Rebengiuc a jucat în piesele regizate de: Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Andrei Șerban, Cătălina Buzoianu, Yuri Kordonsky, Gábor Tompa, Alexandru Dabija și alții. Fost soț al actriței Anca Verești, este căsătorit cu actrița Mariana Mihuț, colega sa de la Bulandra.

    Viața lui Rebengiuc în regimul comunist i-a oferit o perspectivă anticomunistă, iar unele dintre filmele sale din anii 80 au fost cenzurate sau interzise de oficialii țării. În 1989 a participat la Revoluția Română, făcând parte din cei care au intrat în clădirea Televiziunii Române. Ulterior, Rebengiuc a vorbit împotriva forțelor politice despre care a crezut că reprezintă moștenirea regimului comunist în societatea modernă și a cerut condamnarea retrospectivă a comunismului. A avut o scurtă carieră în politică și, de la mijlocul anilor 1990, a susținut organizații non-guvernamentale.

    A fost rector al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București și director al Teatrului Bulandra. Descris drept unul dintre „monștrii sacri ai teatrului și filmului românesc”, în 2008 i-a fost acordat un doctorat onorific din partea UNATC. Pentru popularitatea sa în România, el a primit o ofertă de la Pixar și a asigurat vocea personajului Charles Muntz în 2009 pentru versiunea românească a filmului Up.

Primii ani

    Născut în București, Rebengiuc a crescut într-o familie modestă. După ce părinții lui s-au separat când Rebengiuc avea trei ani, el și fratele său mai mic au fost crescuți de bunicii lor materni. A crescut în perimetrul orașului, în cartierele oamenilor cu venituri mici și, așa cum își amintește, familia sa fiind nevoită să schimbe mai multe locuințe din motive financiare. Ei au locuit în Dristor, apoi în Chiajna, Rahova, Dealul Spirii și, în cele din urmă, în nordul Bucureștiului. Tatăl său, Gheorghe, pe care cei doi fii i-a întâlnit rar, a fost ucis în al Doilea Război Mondial, și a murit în Bătălia de la Stalingrad, în 1942. Victor și fratele său au primit ulterior o pensie. Mama sa a lucrat ca funcționar și, chiar înainte de pensionare, era angajată a Ministerului Transporturilor. Rebengiuc consideră că și-a dobîndit calitățile actoricești pe cale genetică, de la tatăl său. El a menționat într-un interviu: „Am fost îndurerat de absența tatălui meu și, într-un fel, m-am simțit mereu ca și cum ar fi ceva lipsit, deși legătura dintre noi nu era puternică.”

    Victor Rebengiuc și-a terminat studiile secundare la Liceul Militar, o școală căreia îi este recunoscător pentru că a insuflat în el un sentiment de disciplină. După o perioadă de colaborare cu o trupă de amatori din zona Vitan, Rebengiuc a intrat la Institutul de Teatru, la clasa Aura Buzescu, actriță care, alături de Clody Bertola, i-a inspirat tehnica de actorie. Printre artiștii care l-au modelat, Rebengiuc amintește și actorii sovietici Mihail Jarov și Ruben Simonov, ale căror interpretări în filme el le-a urmărit îndeaproape, și colegul său mai mare, actorul Radu Beligan: „Când am început jucam la amatori, îl imitam pe Beligan. […] Doar când am dat examen la Institut, mi s-a spus «mă, tu îl imiți pe Beligan!». Și atunci mi-am dat seama și am căutat să scap de chestia asta.”

    A absolvit în 1956, iar după un stadiu de șase luni la Teatrul Național din Craiova, s-a întors la București, stabilindu-se în vecinătatea Grădinilor Cișmigiu și începând lucrul la Bulandra. Rebengiuc era la acea vreme într-o relație cu actrița Anca Verești, cu care s-a căsătorit în 1960, divorțând cinci ani mai târziu.

    Primul rol de teatru al lui Rebengiuc a fost Biff în piesa Moartea unui comis voiajor de Arthur Miller în regia lui Dinu Negreanu, despre care, mai târziu, actorul își amintește că era netalentat și promovat din motive politice. De asemenea, el povestește că pregătirea pentru acest rol a făcut-o cu Liviu Ciulei, acest lucru fiind unul dintre puținele aspecte pozitive ale producției. În același timp, a început o colaborare cu Teatrul Mic și cu regizorul Radu Penciulescu, fiind împreună cu actorii Leopoldina Bălănuță, George Constantin și Olga Tudorache, unul dintre primii actori care au participat la proiect. Rebengiuc a apărut în mai multe producții experimentale ale lui Penciulescu: Doi pe un balansoar de William Gibson, Tango de Sławomir Mrożek și Richard al II-lea de William Shakespeare. Criticul de teatru Simona Chițan a văzut colaborarea ca un aspect al liberalizării după anii realismului socialist: „Penciulescu și Rebengiuc au deschis astfel […] o perioadă fastă a teatrului românesc: repertoriul se lărgise, se jucau piese străine, nu numai sovietice, erau puși în scenă autori moderni la vremea respectivă.”

Primele roluri majore

    Rebengiuc a debutat în cinematografe în 1956 cu filmul Mîndrie și a continuat cu roluri minore în mai multe filme, inclusiv Furtuna din 1960, adaptată de Andrei Blaier după o lucrare a lui Titus Popovici, Poveste sentimentală a lui Iulian Mihu (după Horia Lovinescu) și Darclée, povestea biografică a cântăreței de operă Hariclea Darclée. În 1965, Victor Rebengiuc îl interpretează pe Apostol Bologa, personajul central din filmul lui Ciulei Pădurea spânzuraților (adaptare după romanul omonim a lui Liviu Rebreanu). Filmul a câștigat premiul pentru cel mai bun regizor la Festivalul de film de la Cannes, și a fost primit cu ovații în picioare la Festivalul de Film de la Acapulco din Mexic.

    S-a îndrăgostit de actrița Mariana Mihuț, cu care s-a căsătorit în 1965. Ei au un fiu, Tudor, născut în 1975, care a ajuns un arhitect cunoscut.

    De când a devenit cunoscut publicului, Rebengiuc s-a consacrat drept unul dintre principalii actori ai generației sale și a câștigat laude atât pentru tehnica sa, cât și pentru abilitățile sale naturale. Filosoful Andrei Pleșu a scris despre el următoarele: „Victor Rebengiuc poate juca strălucit orice rol, pentru că nu joacă niciodată rolul „artistului”. Singurul „semnal” al angajării sale specifice e, poate, cristalinitatea inconfundabilă a rostirii, dicția tranșantă, atenția înnăscută față de limpezimea emisiei vocale și a mesajului. Și nu e vorba de afectarea obișnuită a scenei, de grija pedantă, artificială, pentru efectul sonor, pentru impostația virilă a vocii. E vorba de respectul pentru text, pentru interlocutor și pentru limbă. Talentul lui Victor Rebengiuc decurge, înainte de toate, dintr-un anumit cult pentru adevăr […] și dintr-o rarisimă înzestrare pentru firesc.”

    Actorul recunoaște că are o teamă de improvizație și povestește că s-a pregătit intens pentru fiecare dintre rolurile sale. Colaborând cu importanți regizori de scenă precum Ciulei, Cătălina Buzoianu și Andrei Șerban, Rebengiuc a câștigat faimă pentru performanțele sale în adaptările pieselor de teatru shakespeariene (Orlando în Cum vă place, Brutus în Iulius Caesar, rolul principal în Richard al II-lea) ca și în cele ale lui Henrik Ibsen (Bernick în Stâlpii societății și personajul principal din Rosmersholm), Anton Cehov (Mihail Lvovici Astroff în Unchiul Vania), Oscar Wilde (Jack în Importanta de a fi onest), Eugene O’Neill (Lungul drum al zilei catre noapte, Luna pentru cei dezmoșteniți) și Tennessee Williams (Stanley Kowalski în Un tramvai numit dorință). Înainte ca Penciulescu să plece în Suedia, el și Rebengiuc au lucrat și la versiunea Bulandra a piesei Vicarul de Rolf Hochhuth.

    După debutul său în cinematografie, Rebengiuc a devenit o prezență regulată pe ecran. Următorul său film a fost Nay-dalgata nosht din 1967, de regizorul bulgar Vulo Radev, unde a jucat alături de Nevena Kokanova ca prizonier britanic. Doi ani mai târziu, sub conducerea lui Mihai Iacob, Rebengiuc a jucat în Castelul condamnaților. La sfârșitul anilor 1960 și 1970 a fost prezent în două adaptări pe ecran după lucrările scriitorului clasic român Ion Luca Caragiale (Cadou și O scrisoare pierdută). În 1972 și 1973, el a jucat două adaptări după scrierile lui Titus Popovici: Conspirația și Departe de Tipperary. De asemenea, în 1973, a apărut în filmul Dimitrie Cantemir în regia lui Gheorghe Vitanidis și, în anul următor, a avut unul dintre rolurile principalele în Zidul lui Constantin Vaeni. Rebengiuc a avut, de asemenea, rolul pricipal în 1976 în Tănase Scatiu (o adaptare a ciclului literar „Comăneștenilor” lui Duiliu Zamfirescu), care a fost prima sa colaborare cu regizorul Dan Pița. Doi ani mai târziu, el a apărut în Cianura și picătura de ploaie a lui Manole Marcus, în Buzduganul cu trei peceți de Vaeni și Profetul, aurul și ardelenii de Dan Pița. În 1979 a fost distribuit în Un om în loden, în regia lui Nicolae Mărgineanu.

    La sfârșitul anilor ’70, Rebengiuc a trebuit să apară și într-o serie de producții de film pe care le recunoaște că erau de o calitate scăzută și că, în principal, erau pline de principiile ideologice noi impuse de regimul comunist și de președintele Nicolae Ceaușescu (vezi Tezele din iulie). De exemplu, el citează Buzduganul cu trei peceți, unde a portretizat personajul principal, Mihai Viteazul. Din filmele comuniste bazate pe viața lui Mihai, Rebengiuc spune: „Mihai Viteazul era însuși Ceaușescu cu barbă, mustață și cușmă și ceea ce scotea pe gură erau cuvântări ale lui Ceaușescu”. Rebengiuc spune că nu are nici un regret că nu a fost invitat să joace în filme similare regizate de Sergiu Nicolaescu.

    El recunoaște că a reușit să scape de majoritatea altor forme de susținere a cultului personalității liderului comunist, dar indică faptul că, fără permisiunea lui, mai multe dintre spectacolele sale au fost luate în considerare la concursuri în cadrul festivalurilor comuniste și că i-au fost trimise o serie de diplome pentru diferitele sale roluri. Își amintește că a refuzat să participe la festivalul Cântarea României, o formă cvasi-obligatorie la nivel național de competiție socialistă în domeniul artelor: „Nu am putut și am spus nu, domnule. [Au spus:] «Păi, dacă nu te duci te dăm afară.» Dă-mă afară! Ei, nu m-au dat.”

Anii 1980 și Revoluția

    În anii ’80 a avut mai multe roluri în producțiile românești, începând cu filmul lui Pintilie din 1981 De ce trag clopotele, Mitică?, unde a jucat rolul Pampon, unul din rolurile principale, în timp ce soția lui, Mihuț, a fost distribuită ca iubita lui Pampon, Mița Baston. Pintilie, care a planificat producția de-a lungul câtorva ani, a povestit mai târziu că intenționa să-l distribuie pe Toma Caragiu în rolul lui Pampon și chiar a vorbit cu actorul înaintea de moartea acestuia în cutremurul din 1977. Deși acțiunea filmului se petrecea în timpul Belle Époque, și se baza pe piesa lui Caragiale, atmosfera sumbră a filmului și tonul ireverențios făceau aluzie la realitățile României comuniste, lucru care a determinat interzicerea lui înainte de premieră. Cooperarea dintre actor și regizor a cimentat prietenia lor: Rebengiuc îl numește pe Pintile „un mare regizor” și declară că îl iubește „ca pe un frate”.

Victor Rebengiuc în 1992

    În 1983, Rebengiuc a apărut în Dreptate în lanțuri în regia lui Dan Pița. În același an, a colaborat cu Pița și la Faleze de nisip, bazat pe scenariul lui Bujor Nedelcovici. A jucat rolul chirurgului Theodor Hristea, care, după ce câteva dintre lucrurile sale sunt furate, se implică în anchetă și conduce interogarea unui om aparent nevinovat. Critica subtilă a autorităților a iscat un scandal: la câteva zile după ce Faleze de nisip a avut premiera, Nicolae Ceaușescu a vorbit în fața oficialilor Partidului Comunist Român din Mangalia, semalându-l ca o încălcare a cerințelor ideologice; ca rezultat, a fost interzis în cinematografe.

    În 1986, Rebengiuc a fost figura centrală în filmul Moromeții, în regia lui Stere Gulea, o adaptare a cărții lui Marin Preda. Performanța sa a fost apeciată, Rebengiuc a fost privit ca identificându-se cu personajul său, țăranul patriarhal și rigid, Ilie Moromete. Rebengiuc a declarat în repetate rânduri că s-a simțit nesigur de participarea sa la film, indicând faptul că el era un citadin și că avea cunoștințe limitate despre lumea rurală. El a fost inițial considerat nepotrivit, dar a reușit să-l convingă pe regizor după ce s-a pregătit pentru acest rol, petrecând o lună în județul Teleorman, unde a locuit printre țărani. Rolul Moromete i-a adus lui Rebengiuc mai multe premii, printre care unul care i-a fost înmânat în timpul Festivalului de Film de la San Remo din Italia, și a câștigat laudele lui Pintilie.[19] La scurt timp după aceea, a fost alături de Manuela Hărăbor și Adrian Pintea în Pădureanca a lui Nicolae Mărgineanu.

    În decembrie 1989, Rebengiuc a participat la Revoluția Română, care a reușit să răstoarne regimul Ceaușescu și să pună capăt dominației Partidului Comunist. S-a alăturat mulțimii de revoluționari care s-au îndreptat spre clădirea Televiziunii Române și a exprimat mesaje anticomuniste în fața camerelor de filmat. La începutul anului 1990, el s-a raliat cu protestatarii Golani din Piața Universității, exprimându-și opoziția față de partidul de guvernământ postcomunist, Frontul Salvării Naționale.

Anii 1990 și începutul anilor 2000

   După sfârșitul comunismului, Rebengiuc a continuat să acționeze în producțiile cinematografice. În 1992, el a jucat ca primar al satului în filmul premiat al lui Pinilie, Balanța, rol pe care îl „mic, dar consistent”.Replica sa din film „americanii sunt cei mai proști oameni din lume” este amintită ca o reflecție ironică a naționalismului fiind recuperat în discursul comunist și anti-capitalist.

    În anul următor, el a fost în distribuția Cel mai iubit dintre pământeni, o altă adaptare după Marin Preda. Cel de-al doilea film al lui Pintilie cu Rebengiuc în rol principal, drama Prea târziu, a fost nominalizată la Palme d’Or; filmul vorbește despre nereușitele justiției din România postcomunistă iar Rebengiuc a jucat rolul lui Picior de Elefant. În 1997, el a jucat în Omul zilei, bazat pe un scenariu de Radu F. Alexandru, iar în 1999, alături de actori maghiari și români, a jucat în filmul lui Gábor Tompa, Apărarea chineză. De asemenea, Rebengiuc a jucat în rolul Grigore Cafanu în filmul lui Pintilie Terminus Paradis (1998), premiat Marele Premiu al Juriului la Festivalul de Film de la Veneția.

    El a fost, de asemenea, sporadic prezent pe scenă la Bulandra, și a declarat că nu a fost interesat să joace în teatru experimental, indicând faptul că nu se potrivea cu gustul său.[9] Între 1990 și 1996 a fost rectorul Institutului de Teatru. Vorbind în 2005, el a spus că obiectivul său final este de a fi „un mare actor”, declarând că asta implică „să joc un rol și să nu am nimic să-mi reproșez după aceea. Să joc fără nici o pată, fără greșeală, asta mă face să continui”.

    A jucat rolul Caliban în producția din 1991 de la Bulandra Furtuna de William Shakespeare, unde a apărut alături de colegul său, Ion Caramitru. A jucat în mai multe roluri principale în piese clasice și, pentru rolul Nick Bottom din Visul unei nopți de vară în regia lui Ciulei, a primit premiul UNITER.A avut mai multe roluri principale în piese ale unui ovaționat regizor de teatru, Silviu Purcărete: Horazio în Teatrul Comic al lui Carlo Goldoni, Pelasgus în Suplicantele a lui Eschil și rolul principal în Regele Lear al lui Shakespeare. În 2001, Rebengiuc și soția lui au apărut împreună în Unchiul Vania al lui Anton Cehov, produs de Bulandra de către regizorul rus Yuri Kordonski. În același an, a fost Fetisov în Colonelul Pasăre al lui Hristo Boicev și a apărut în Așteptându-l pe Godot a lui Samuel Beckett (regizat de Alexandru Dabija și Gábor Tompa).

    Rebengiuc a apărut, de asemenea, în prima sa producție majoră de televiziune, Tandrețea lăcustelor, adaptată de Dan Necșulea după un scenariu de Eugene Pretorian și difuzată de TVR1 în 2003. A ilustrat viețile oamenilor bogați și puternici după Revoluție, care își investesc energiile în subminarea pozițiilor celorlalți. În acelasi an, el a colaborat din nou cu Pintilie, jucand cu Răzvan Vasilescu în Niki si Flo, jucându-l pe colonelul Niki Ardelean. Personajul său, este descris de însuși Rebengiuc, ca fiind „un om modest, dar care își cunoaște propria valoare” este exasperat de intruziunea continuă a lui Flo în viața sa și, în cele din urmă, se oprește la crimă. Rebengiuc spune că lucrul cu scenaristul Cristi Puiu l-a impresionat. În 2004, el și Puiu au colaborat la filmul de scurt metraj „Țigările și cafeaua”, care a primit Ursul de Aur la Festivalul Internațional de Film de la Berlin. Rebengiuc, care a portretizat unul dintre cele trei personaje (Tatăl), se declară „mulțumit” de colaborare, și că a trebuit să lucreze cu „unul dintre cele mai bune” texte. Această interpretare a câștigat, de asemenea, premii la Festivalul Internațional de Film Transilvania de la Cluj-Napoca și la Festivalul de Film Anonimul în Delta Dunării.

Continuarea în articolul viitor ….

Sursa Wikipedia

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s